Dragi prieteni, vă reamintesc: spuneam într-unul din episoadele de la începutul studiului cărții Geneza că prima parte a primei cărți a Bibliei este formată din primele 11 capitole (care ne ajută să înțelegem creația și intrarea păcatului în omenire); la rândul său, acest amplu pasaj poate fi împărțit în patru secvențe principale: crearea și răspândirea viețuitoarelor și omenirii (primele două capitole), căderea omului în păcat – următoarele două capitole, apoi potopul (cap. 5-9), și-n sfârșit semnificațiile și consecințele episodului Babel.

Iată-ne către finalul celei de-a treia secțiuni – cea consacrată redării judecății lui Dumnezeu prin apă. Reluăm citirea capitolului 8 din Geneza acolo unde rămăseserăm data trecută, la versetul 13:

În anul şase sute unu, în luna întâi, în ziua întâi a lunii, apele secaseră pe pământ. Noe a ridicat învelitoarea corăbiei: s-a uitat şi iată că faţa pământului se uscase. (Gen. 8:13)

Asta înseamnă zece luni și jumătate, dar întreaga durată a Potopului a fost de un an și zece zile, calcul simplu care reiese din corelarea Gen. 7:11 / Gen. 8:14:

În luna a doua, în a douăzeci și șaptea zi a lunii, pământul era uscat de tot (Gen. 8:14)

Avem și aici confirmarea că Potopul a fost universal. Nu fusese ceva cât să umple o piscină, sau fie – și o vale… puteţi fi siguri de asta! Tot pământul fusese acoperit, și-acum întreg pământul se uscase, redevenise locuibil.

S-au descoperit și au fost făcute publice destule dovezi care atestă că a fost vorba despre un potop universal care a acoperit tot pământul. Dr. J.E. Shelley, care a adoptat poziţia unui potop universal, afirma: „Cel mai izbitor exemplu în acest sens îl reprezintă mamuţii. Aceşti elefanţi au fost descoperiţi îngropaţi în aluviunile îngheţate din tundra siberiană, pe toată lungimea continentului Asia şi în Nordul Alaskăi şi al Canadei. Se găsesc în grupuri în zone mai înalte, nu înghesuiţi în mlaştini cu sutele sau miile.” El continuă prin a spune că, în urma cercetărilor efectuate asupra lor, s-a tras concluzia că au murit înecaţi. (Dacă doar s-ar fi împotmolit în mlaştini, ar fi murit de foame.)

„Cu cât înaintăm mai mult spre nord, cu atât sunt mai multe exemplare, până când solul insulelor din Marea Albă, din interiorul cercului arctic, este format în cea mai mare parte din oasele lor amestecate cu cele ale tigrilor, elanilor, urşilor şi boilor moscat, alături de trunchiuri de copaci şi arbori cu rădăcinile în sol. Acum nu mai sunt copaci în aceste regiuni, cei mai apropiaţi aflându-se la distanţe de sute, aproape mii de kilometri. Un mamut nu s-ar fi putut hrăni mai mult de trei luni pe an cu vegetaţia scundă care creşte acum în această regiune. Ar fi fost nevoie de tot ce creştea pe o suprafaţă de 260 kilometri pătraţi, pentru a-l menţine în viaţă pe unul dintre ei. Hrana găsită în stomacul lor constă din conifere, ramuri de păducel… Mamuţii aceştia au fost îngropaţi de vii în aluviuni, atunci când acestea erau încă proaspete, neîntărite. Atât ei, cât şi aluviunile au îngheţat brusc şi nu s-au mai dezgheţat niciodată (pentru că nu prezintă niciun semn de descompunere). Prin docurile Londrei s-a tranzitat și vândut fildeş provenind de la mamuţi vreme de peste o mie de ani. Muzeele de istorie naturală se aprovizionează cu oseminte, capete şi colţi de mamut de la magazinele de fildeş din porturile Londrei. Am văzut un asemenea cap care părea proaspăt şi era acoperit cu blana lui originală!” Dacă vă îndoiţi de caracterul universal al Potopului, veţi găsi aici dovezi în plus, ca să vă convingeți!

Citim mai departe din Geneza 8, de la versetul 15:

Atunci, Dumnezeu a vorbit lui Noe şi i-a zis: „Ieşi din corabie, tu şi nevastă-ta, fiii tăi şi nevestele fiilor tăi cu tine! Scoate afară împreună cu tine toate vieţuitoarele de tot felul, care sunt cu tine, atât păsările, cât şi vitele şi toate târâtoarele care se târăsc pe pământ: să mişune pe pământ, să crească şi să se înmulţească pe pământ.” Şi Noe a ieşit afară cu fiii săi, cu nevasta sa şi cu nevestele fiilor săi. Toate dobitoacele, toate târâtoarele, toate păsările, tot ce se mişcă pe pământ, după soiurile lor, au ieşit din corabie. (Gen. 8:15-19)

Dumnezeu era pe cale să încheie un legământ cu Noe. Vom fi martori la el în capitolul următor. Legământul încheiat cu Noe este foarte important – pentru că, deși l-a parafat cu Noe, în fapt l-a încheiat cu toată omenirea, inclusiv cu cei care trăiesc acum pe pământ. Deocamdată, luăm act de faptul că

Noe a zidit un altar Domnului; a luat din toate dobitoacele curate şi din toate păsările curate şi a adus arderi de tot pe altar. (Gen. 8:20)

Am mai spus, înţelegem astfel de ce luase Noe câte şapte perechi dintre animalele și păsările curate, şi numai câte o pereche dintre celelalte… El urma să le ofere ca jertfă pe cele curate! Pentru că primul lucru pe care l-a făcut Noe când a ieşit din arcă a fost să construiască un altar şi să-I aducă Domnului o jertfă, o ardere de tot. Această ardere de tot, care anticipează persoana lui Isus Hristos, a fost oferită în temeiul acceptării de către Dumnezeu, şi ca laudă adusă Celui pe care Noe Îl recunoştea ca fiind Dumnezeu. Nu încape îndoială că acesta a fost unul dintre lucrurile care L-au determinat pe Dumnezeu să-Şi găsească plăcerea în Noe, în momentul acela…

Domnul a mirosit un miros plăcut; şi Domnul a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema pământul, din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui; şi nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut.” (Gen. 8:21)

Puteţi să rețineți această promisiune ca fiind adevărată și cu totul vrednică de crezare. Dar gândindu-ne la aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, ce puteţi spune despre tinereţea voastră? Erau atunci gândurile voastre rele, sau nu? Observăm în societatea contemporană răzvrătirea tineretului, ne dăm seama de direcţia în care se îndreaptă… Toată imaginaţia (conform traducerii engleze), toate întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţe, şi acest lucru nu se îmbunătăţeşte, indiferent de poziția sau starea omului!

Eram nu demult în vizită, într-un spital… Era trasă o perdea între paturi, dar puteam auzi cum vorbea pacienta de alături cu soţul ei. Parcă ar fi fost un concurs de înjurături între cei doi! N-am auzit în viața mea atâtea cuvinte urâte rostite între doi oameni… care se presupune că trebuiau să fi fost apropiați! Citez din nou: întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui. Este afirmaţia lui Dumnezeu făcută cu așa mult timp în urmă, dar atât de actuală! Cine ne-ar putea cunoaște mai bine ca El?!

Cât va fi pământul, nu va înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea! (Gen. 8:22)

S-a sugerat că Potopul a fost un cataclism atât de grandios, care a generat o forță atât de colosală, încât a determinat modificări ale axei de înclinare a planetei… Cum ştiţi, axa Pământului nu este dreaptă. Suntem descentraţi, dacă vreţi. Centrul magnetic este diferit de centrul în jurul căruia ne rotim. Ceva care le-a defazat, pare că s-a întâmplat de-a lungul timpului, şi unii cred că acestea ar fi momentul și evenimentul cu pricina. Pământul se învârte, cumva, ca un titirez. Vă amintiţi, dacă v-aţi jucat vreodată cu așa ceva, că după ce se roteşte o vreme, viteza titirezului scade progresiv, şi-apoi se dezechilibrează. Cam ala se roteşte Pământul astăzi (şi drept rezultat avem patru anotimpuri!)…

Înainte de Potop, omul fusese invitat și ajutat să învețe câteva lucruri: (1) Răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu devenise o realitate evidentă; (2) Revelaţia de la Dumnezeu fusese respinsă de om. Mărturia lui Noe nu i-a atins. (3) Reabilitarea, prin renunțare și pocăinţă, fusese total respinsă; nicio întoarcere la Dumnezeu nu se consemnează. Oamenii au refuzat calea de scăpare furnizată de Dumnezeu – timp de un veac, Noe nu a convins pe nimeni (Și nu din cauza lui!)! Acestea sunt cele trei aspecte importante: omul s-a răzvrătit, a respins revelaţia şi nu a existat pocăinţă. Ce trist, cât de costisitor! Pentru că, iată, pedeapsa lui Dumnezeu venită prin potop ține pământul în șah mai bine de un an de zile!

Viața este însă păstrată prin ceea ce s-a depozitat pe arca lui Noe. Iar odată cu întoarcerea pe uscat, Noe ocupă o poziţie unică. El este un nou cap, re-generatorul rasei umane, aceeaşi poziţie pe care o deţinuse Adam. Se spune că toţi suntem rude cu Adam, dar avem o rudă şi mai apropiată: toţi suntem înrudiţi cu și prin Noe. Într-un sens, Noe este tatăl nostru, al tuturor celor care trăim astăzi.

După ce în cap. 8 constatăm reînmugurirea civilizației umane post-diluviene, iată-ne, în cap. 9, în fața unui alt început – cel al vieții în noile condiții: un început radical, pus sub semnul legământului dintre Dumnezeu și Noe… și, prin el, cu fiecare dintre noi.

Dumnezeu a binecuvântat pe Noe şi pe fiii săi şi le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul.” (Gen. 9:1)

Cuvântul umpleţi este semnificativ aici pentru că ştim că a existat o civilizaţie cu un stil de viață înainte de Potop, şi acum urmează să fie o altă civilizaţie în alte condiții și cu altă viețuire, după Potop. (Când i s-a spus lui Adam să umple pământul, presupunem că existau și înainte de Adam… fiinţe vii – nu ştiu cum să le numesc… aparțineau creaţiei lui Dumnezeu; orice altceva aş spune dincolo de aceste cuvinte este pură speculaţie!) Observaţi că primul lucru pe care i-l spune Dumnezeu lui Noe este tot: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul”. Rasa umană urma să se înmulţească şi să se răspândească. Amintiţi-vă că Dumnezeu a dat această poruncă în circumstanţe speciale. Noi care trăim azi o explozie demografică, ne dăm seama că pericolul suprapopulării este real. Noe se afla într-o cu totul altă postură: el şi familia lui erau singurii oameni din noua lume. Încercaţi să vă imaginaţi că sunteţi pe autostradă, mergeţi la muncă, sunt maşini în faţă, maşini în spate, maşini în dreapta şi în stânga, claxoane, un trafic infernal. Apoi, peste un an, când ieşiţi pe autostradă, nu mai este nicio maşină în afară de a voastră. Aţi putea să desfiinţaţi toate semafoarele. Nu mai este nevoie de ele pentru că sunteţi singurii care mai conduceţi pe acolo. Ar fi o experienţă inedită, nu-i aşa? Ei bine, cam aşa a fost cu Noe în vremea aceea. Iar Dumnezeu îl încurajează prin autoritatea și indicațiile pe care continuă să i le dea:

S-apuce groaza şi frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pământ şi pe toţi peştii mării: vi le-am dat în mâinile voastre! (Gen. 9:2)

O altă parte a legământului prevede faptul că omul este protejat şi declarat cel care stăpâneşte peste lumea animală. Presupun că înainte de potop lucrurile nu stăteau la fel. Se pare că omul nu obişnuia să mănânce carne, înainte… Toate animalele erau domestice (şi parcă nu prea eşti tentat să mănânci un animal de companie, nu?) Amintiţi-vă că animalele au venit la Noe când se apropia Potopul; se pare că nu le era deloc teamă de el. Ei bine, acum după diluviu, animalele se tem de om.

Într-un fel, omul este răspunzător pentru lumea animalelor. Felul în care le-a tratat omul constituie o istorie a cruzimii. Mânat de lăcomie sau inconștiență, omul a reușit să extermine destule specii de animale. Dacă nu ar fi intervenit autorităţile, braconierii ar fi măcelărit toate balenele din jurul insulelor Hawaii, pentru banii pe care-i puteau obţine de pe urma lor. Într-o vreme, au existat mari turme de bizoni în vestul Statelor Unite, dar și aceste animale au fost omorâte de om. Astăzi avem nevoie de rezervații în care să protejăm animale şi păsări. Trebuie să facem asta, pentru că tot multe specii de animale din întreaga lume sunt pe cale de dispariție. Omul este o creatură crudă, de fapt: lacomă! Am ajuns ca animalele să aibă nevoie de protecție față de acţiunile omului!

Tot ce se mişcă şi are viaţă să vă slujească de hrană: toate acestea vi le dau, ca şi iarba verde. (Gen. 9:3)

Iată-L pe Dumnezeu conferind noii umanități o nouă direcție de nutriție, prin faptul că-i indică o nouă sursă de hrană. Înainte de Potop, Dumnezeu îi dăduse omului verdeața, plantele drept hrană. Acum îi spune lui Noe că poate să mănânce şi animale, deci carne… Există tot felul de diete, fiecare cu adepţii ei, şi în multe cazuri dieta face parte din religia unei persoane. Stăteam nu demult de vorbă cu o femeie care era vegetariană, opţiune pe care o păstra cu scrupulozitate, și pe care o inclusese și în sistemul ei de valori și încredințări, inclusiv religioase. A fost foarte încântată când a auzit că înainte de Potop oamenii nu mâncau carne. Mi-a spus că asta îi întărea convingerea că făcuse o alegere bună, și că toți oamenii ar trebui să fie vegetarieni, şi chiar și-a notat acest lucru. Mă gândesc însă că mai târziu a şters însemnarea, pentru că i-am spus: „Nu aş da atâta importanţă acestui lucru, dacă aş fi în locul dumneavoastră, pentru că să nu uităm, cei care au pierit în Potop au fost toţi vegetarieni. Dacă regimul alimentar le-ar fi îmbunătăţit cumva modul de viaţă la momentul acela, ei nu ar fi fost nimiciţi.”

Aici în Geneza 9:3 vedem că Dumnezeu îi permite omului să mănânce carne. Cu toate acestea (vers. 4), Dumnezeu interzice consumul de sânge:

Numai carne cu viaţa ei, adică sângele ei, să nu mâncaţi. (Gen. 9:4)

Sângele trebuie lăsat să se scurgă, pentru că este semn al vieţii. Scurgerea lui arată că animalul trebuie omorât rapid și cu blândeţe, să nu i se prelungească suferinţa. Și trebuie să fie cu adevărat mort în momentul începerii preparării hranei. Deşi îmi place vânătoarea ca sport, nu-mi place să împuşc prepeliţe, de exemplu, pentru că uneori doar rănesc biata pasăre şi aceasta se târăşte undeva unde nu pot s-o găsesc. Nu-mi place să fac asta! Dumnezeu spune că atunci când mâncaţi animale trebuie să vă asiguraţi că nu le mâncaţi cu tot cu sângele lor. Sângele ar trebui scurs, și ideal ar fi să existe și confirmarea că animalul nu a fost omorât cu brutalitate.

Căci voi cere înapoi sângele vieţilor voastre; îl voi cere înapoi de la orice dobitoc; şi voi cere înapoi viaţa omului din mâna omului, din mâna oricărui om, care este fratele lui. (Gen. 9:5)

Această afirmaţie interesantă are și azi relevanță, pentru că peste tot putem întâlni animale (chiar și domestice, sau de casă – precum câini sau pisici) care pot fi turbate… sau avem de-a face cu diverse rozătoare, purtători de diferite boli ce prezintă un pericol real pentru om.

A cincea şi ultima afirmaţie din această nouă reglementare este cea mai uimitoare:

Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui. (Gen. 9:6)

Aici Dumnezeu enunţă principiul guvernării şi protecţiei omului. El dă guvernului dreptul la pedeapsa cu moartea. Am văzut până acum, deci, că Dumnezeu îi poruncește omului să se înmulţească și să domnească peste animale, îi este permisă o nouă sursă de hrană, şi i se interzice să consume sânge. Acum vedem că îi este dat şi principiul guvernării, care stă la baza pedepsei cu moartea.

Modul de gândire al noii generaţii s-a îndepărtat foarte mult de Dumnezeu. Nu mai suntem orientați spre Biblie. Am putea spune că, mai degrabă, societatea dă dovadă de ignoranţă în această privinţă. Drept rezultat, avem judecători, avocaţi, politicieni corupți, incorecți, sau care militează pentru abrogarea pedepsei cu moartea. Au avut succes în multe cazuri şi cred că, într-un final, pedeapsa capitală va fi eliminată din cultura americană. În acelaşi timp, numărul infracţiunilor creşte şi se întâmplă cele mai oribile crime. Îmi dau seama că pedeapsa cu moartea nu mai consună cu spiritul umanist al vremii, dar personal cred că pedeapsa cu moartea are bază biblică şi stă la temelia guvernării. Autorităţile au dreptul de a lua viaţa cuiva care a luat deja viaţa altei persoane. De ce? Cred că este evident faptul că Dumnezeu a lăsat această lege, și principiul din saptele ei, astfel încât să protejeze viaţa omului.

Vieţile noastre nu mai sunt în siguranţă pe stradă, dar parcă nici în casele noastre! Deşi sunt convins că mulţi oficiali ar nega acest lucru, unul dintre motivele care stă la baza acestei situații este atitudinea noastră faţă de pedeapsa cu moartea. Dacă ştie că va plăti cu viaţa pentru că a ucis pe cineva, omul se va gândi de două ori înainte de a comite o crimă. Se poate pune azi şi problema legilor privind deţinerea de arme de foc. Dar problema nu este atât cu arma din mână, cât cu atitudinea inimii omului.

„Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om” – aceasta este o lege pe care ar fi bine să o includem din nou printre reglementările de bază şi să renunţăm la sentimentalisme. Toată omenirea a trecut la etapa guvernării umane (inclusiv neamurile). Vers. 6 din Gen. 9 („Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui”) este zic eu temelia guvernării umane. Această reglementare a guvernării popoarelor nu s-a schimbat.

Iar voi, creşteţi şi înmulţiţi-vă; răspândiţi-vă pe pământ şi înmulţiţi-vă pe el! (Gen. 9:7)

Aici se repetă îndemnul dat în versetul 1… Citim și următoarele două versete:

Dumnezeu a mai vorbit lui Noe şi fiilor lui care erau cu el şi a zis: „Iată, Eu fac un legământ cu voi şi cu sămânţa voastră care va veni după voi…” (Gen. 9:8-9)

„…sămânţa voastră care va veni după voi” include toată rasa umană.

„…cu toate vieţuitoarele care sunt cu voi, atât păsările, cât şi vitele şi toate fiarele de pe pământ care sunt cu voi; cu toate cele care au ieşit din corabie şi cu orice alte dobitoace de pe pământ.” (Gen. 9:10)

În acest legământ încheiat cu Noe, toate fiinţele create de Dumnezeu sunt incluse! Isaia scrie la un moment dat în profeţia sa că va veni o zi în care mielul şi leul vor sta împreună şi nu se vor răni sau nimici unul pe celălalt. În Epistola către Romani, Pavel spune că toată creaţia geme şi suferă durerile naşterii, în zilele noastre. Dumnezeu a făcut acest legământ cu Noe şi cu toată creaţia, până la instaurarea Împărăţiei Sale pe pământ – legământ valabil pentru toţi descendenţii lui Noe şi pentru „toate vieţuitoarele care sunt cu voi”.

Fac un legământ cu voi că nicio făptură nu va mai fi nimicită de apele potopului şi nu va mai veni potop ca să pustiască pământul. (Gen. 9:11)

Aceasta este promisiunea lui Dumnezeu. Conform planului Său, Pământul nu va mai fi distrus vreodată prin potop. Data viitoare, judecata Sa asupra pământului va veni prin foc (găsim această afirmaţie în 2 Petru 3)!

În versetele 12-13 din Geneza 9, observăm o imagine a legământului şi un înţeles spiritual al acestuia. Este un fel de sacrament, dacă vreţi, pentru că este un semn care poate fi văzut, dar căruia îi sunt ataşate promisiuni.

Şi Dumnezeu a zis: „Iată semnul legământului pe care-l fac între Mine şi voi şi între toate vieţuitoarele care sunt cu voi, pentru toate neamurile de oameni în veci: curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al legământului dintre Mine şi pământ. (Gen. 9:12-13)

Curcubeul este, într-o oarecare măsură, un sacrament. Este simbolul legământului.

Când voi strânge nori deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nor; şi Eu Îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine şi voi şi dintre toate vieţuitoarele de orice trup; şi apele nu se vor mai face un potop, ca să nimicească orice făptură. Curcubeul va fi în nor; şi Eu Mă voi uita la el ca să-Mi aduc aminte de legământul cel veşnic dintre Dumnezeu şi toate vieţuitoarele de orice trup de pe pământ. (Gen. 9:14-16)

Observaţi ce spune Dumnezeu: „Eu Mă voi uita la El” şi „Îmi voi aduce aminte”. Dumnezeu nu a spus: Voi îl veţi vedea, ci că El va vedea curcubeul… Se va uita la el, iar curcubeul va fi un legământ „veşnic dintre Dumnezeu şi toate vieţuitoarele de orice trup de pe pământ”. Ar trebui să ne simţim încurajaţi, ori de câte ori privim un curcubeu.

Şi Dumnezeu a zis lui Noe: „Acesta este semnul legământului pe care l-am făcut între Mine şi orice făptură de pe pământ.” (Gen. 9:17)

Acesta este legământul lui Dumnezeu, nu doar cu Noe, cum am mai spus, ci cu orice fiinţă creată de El, care trăieşte pe pământ. Îngăduiţi-mi să spun din nou acest lucru: curcubeul poate fi numit sacrament, deoarece este un semn vizibil căruia îi sunt ataşate anumite promisiuni. Cina de Paşte, şarpele de aramă, lâna lui Ghedeon… iar în zilele noastre, botezul şi Cina Domnului sunt și ele alte asemenea semne.

Deci, ori de câte ori veți mai vedea curcubeul, amintiți-vă de Dumnezeu și legământul lui cu omenirea, cu fiecare din noi. Amintiți-vă de generozitatea, răbdarea, îndurarea lui Dumnezeu – și arătați-I că le prețuiți!

În ce ne privește, oricât am prețui momentele când suntem împreună, avem o limită alocată. Ne despărțim, așadar, acum – mulțumim pentru atenție… și până la viitoarea întâlnire – fiți binecuvântați!

Dragi ascultători, sper să ne regăsim în starea potrivită pentru a trata cum se cuvine și pasul înainte pe care vi-l propun în continuare, prin cea dintâi carte a Bibliei. Dacă vrem să știm cine suntem și încotro mergem, e necesar să știm și de unde venim; or, tocmai asta Își propune Dumnezeu să ne dezvăluie în cartea Geneza, al cărei autor de drept este…

După căderea primilor oameni în capcana lui Satan și-a neascultării de Dumnezeu, starea omenirii și-a creației s-a degradat rapid, astfel că Dumnezeu a decis extincția cvasi-totală… în vederea repopulării însă! În colaborare cu Noe, singurul de pe pământ care alesese să umble în ascultare și părtășie cu El, Creatorul face un plan de salvare a unei rămășițe – câteva semințe – din fauna și umanitatea care populau pământul. Dumnezeu îl împuternicește pe Noe să meșterească peste un secol la o ambarcațiune de salvare, pentru reprezentanții celor mai multe dintre rasele importante de păsări și animale terestre.

Citim versetul care deschide cap. 7 din Geneza:

Domnul a zis lui Noe: „Intră în corabie, tu şi toată casa ta; căci te-am văzut fără prihană înaintea Mea în neamul acesta de oameni. (Gen. 7:1)

Cum de era Noe fără prihană? Am mai spus, și vom tot repeta de-a lungul acestor programe: prin credinţă, prin ascultare, prin teamă de Dumnezeu, prin umblare cu Dumnezeu! Aşa cum, mai târziu, vom vedea că și Avraam a fost considerat neprihănit: „Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.” (Gen. 15:6). Noe L-a crezut și L-a ascultat pe Domnul, şi a fost socotit neprihănit pentru asta… Autorul epistolei către Evrei spune: „Prin credinţă, Noe… a făcut o corabie…” Pentru (și prin) această credinţă l-a salvat Dumnezeu pe Noe!

Aţi observat cu câtă bunătate și îndurare Se manifestă Dumnezeu faţă de acest om, în întreaga perioadă a judecăţii? Aici în versetul 1 spune: „(Vino,) intră…” Este aceeaşi invitaţie pe care o face şi Mântuitorul, când spune: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” (Mat. 11:28). Şi apoi în versetul 16 de aici, din Geneza 7, vom vedea că „Domnul a închis uşa după el.” Nu este minunat? Şi apoi la începutul capitolului 8: „Dumnezeu Şi-a adus aminte de Noe…” Este extraordinar! Dumnezeu ar fi putut foarte uşor să uite cu totul de Noe. Ar fi putut să spună după mulţi ani: „Ah, am uitat de omul ăla. L-am aşezat în arcă şi l-am uitat acolo!” Sau ar fi putut să-l lase de capul lui, știind că era evlavios… Ar fi fost destul de neplăcut, nu-i aşa? Dar Dumnezeu nu l-a uitat pe Noe, Şi-a amintit de el. Dumnezeu nu te uită niciodată! El Îşi aduce aminte și de tine! Singurul lucru pe care Dumnezeu nu şi-l aminteşte este păcatul tău, dacă te pocăiești și vii la Dumnezeu să fii salvat. De păcatul tău nu-Și mai aduce El aminte. Ce lucru extraordinar este acesta!

Desigur, dacă fusese ascultător de Dumnezeu până aici, cu-atât mai mult acum Noe dovedește supunere… Doar pentru asta muncise și suferise atâția ani, nu?! Astfel că el și familia lui, plus mulțimea zoologică, intră în corabie.

Ştiaţi că narațiunea lui Noe, la fel ca cea a creaţiei, a făcut înconjurul lumii şi a rămas în istorie? Mi-ar plăcea să vă detaliez sursele babiloniene legate de acest aspect. Puteţi să le comparaţi şi să observaţi diferenţele. Celelalte sunt pur şi simplu absurde şi ridicole. Dar dincolo de toate acestea, faptul că majoritatea civilizațiilor de pe Pământ au nişte scrieri legate de Creaţie şi de Potop ar trebui să vă dea de gândit. Ar trebui să vă sugereze că există probabil ceva adevărat la baza a toate astea. Nu ar fi fost posibil ca toate popoarele să spună poveşti atât de asemănătoare, dacă le-ar fi inventat pur şi simplu. Iar dacă vreţi să ştiţi care este versiunea corectă, puteţi să le comparaţi. Versiunea babiloniană este o legendă ridicolă ce vorbeşte despre un anumit război între zei. Acest război a abătut Potopul asupra Pământului. În Biblie, se spune că Potopul a venit ca pedeapsă a judecăţii lui Dumnezeu asupra omenirii, din cauza stării ei de păcat!

Continuăm să citim din cartea Geneza, capitolul 7, vers. 2 și 3:

Ia cu tine câte şapte perechi din toate dobitoacele curate, câte o parte bărbătească şi câte o parte femeiască; o pereche din dobitoacele care nu sunt curate, câte o parte bărbătească şi câte o parte femeiască; şi câte şapte perechi, de asemenea, din păsările cerului, câte o parte bărbătească şi câte o parte femeiască, pentru ca să le ţii vie sămânţa pe toată faţa pământului. (Gen. 7:2-3)

Aceste versete au stat la baza unui proces cu mulţi ani în urmă… Dr. Harry Rimmer declarase că oferă o mie de dolari celui care găseşte o contradicţie în Biblie. Au fost câţiva teologi liberali care au declarat în faţa justiţiei că în aceste versete din Geneza este o contradicţie. De ce ar fi spus Dumnezeu iniţial câte o pereche din fiecare, iar acum câte şapte perechi? Desigur, Dr. Harry Rimmer a câştigat procesul. Nu trebuie decât să citiţi mai departe, în locul unde Noe a coborât din corabie şi a oferit jertfe din toate animalele curate. De unde ar fi putut să ia animale pentru toate jertfele acestea, dacă nu ar fi luat mai mult de o pereche din fiecare? Doar animalele curate au intrat câte şapte perechi, iar acum ne este clar şi de ce. Animalele necurate au venit doar câte o pereche din fiecare specie. „Şi câte şapte perechi, de asemenea, din păsările cerului”. Acestea erau cele curate, desigur.

Căci după şapte zile, voi face să plouă pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; şi voi şterge astfel de pe faţa pământului toate făpturile pe care le-am făcut.” Noe a făcut tot ce-i poruncise Domnul. (Gen. 7:4-5)

Timp de şapte zile, oricine putea să bată la uşă, putea chiar să intre pur şi simplu. Dumnezeu i-ar fi salvat. Singurul lucru pe care ar fi fost nevoie să-l facă era să creadă în Dumnezeu și să ia de bun ce promisese El că va face… Dar, n-a fost să fie!

Noe era de şase sute de ani când a venit potopul pe pământ. Şi Noe a intrat în corabie cu fiii săi, cu nevasta sa şi cu nevestele fiilor săi, din pricina apelor potopului. Din dobitoacele curate şi din dobitoacele necurate, din păsări şi din tot ce se târăşte pe pământ, au intrat în corabie la Noe, două câte două, câte o parte bărbătească şi câte o parte femeiască, aşa cum poruncise Dumnezeu lui Noe. (Gen. 7:6-9)

Repet ce-am spus mai devreme: n-a fost nevoie și nu scrie nicăieri că Noe a ieşit să strângă animalele şi să le bage în corabie. Ele au venit singure!

Aducerea împreună a acestei impresionante sume de viețuitoare și-a celor câțiva oameni – care la porunca lui Dumnezeu intră în corabie – este o acțiune care durează șapte zile… După care potopul – punitiv și purificatory – vine, trimis de Dumnezeu pe când Noe avea șase sute de ani… cum găsim scris atât în vers. 6 din Geneza 7, cât și în pasajul care continuă descrierea amănunțită – atât a distrugerii a tot ce avea viaţă pe pământ, cât şi a salvării celor din arcă. Citim de la vers. 10 la 17:

După cele șapte zile, au venit apele potopului pe pământ. În anul al şase sutelea al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a şaptesprezecea a lunii, în ziua aceea, s-au rupt toate izvoarele Adâncului celui mare şi s-au deschis stăvilarele cerurilor. Ploaia a căzut pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. În aceeaşi zi au intrat în corabie: Noe, Sem, Ham şi Iafet, fiii lui Noe, nevasta lui Noe şi cele trei neveste ale fiilor lui cu ei; ei şi toate fiarele câmpului după soiul lor, toate vitele după soiul lor, toate târâtoarele care se târăsc pe pământ după soiul lor, toate păsările după soiul lor, toate păsărelele, tot ce are aripi. Au intrat în corabie la Noe, două câte două, din orice făptură care are suflare de viaţă. Cele care au intrat, erau câte o parte bărbătească şi câte o parte femeiască, din orice făptură, după cum poruncise Dumnezeu lui Noe. Apoi Domnul a închis uşa după el. Potopul a fost patruzeci de zile pe pământ. Apele au crescut şi au ridicat corabia, şi ea s-a înălţat deasupra pământului. (Gen. 7:10-17)

Care este dovada ştiinţifică, dovada istorică a Potopului? Nu voi intra în detalii legate de aceste aspecte, dar celor interesaţi le recomand o carte bună dintre multele pe acest subiect: The Genesis Flood [Potopul din Geneza] de Henry M. Morris şi John C. Whitcomb (Presbyterian and Reformed, 1960). Cei doi autori sunt foarte bine pregătiţi şi în măsură să scrie pe această temă: Henry M. Morris – doctor la Universitatea din Minnesota, profesor de inginerie hidraulică şi preşedinte al Departamentului de Inginerie Civilă de la Institutul Politehnic din Virginia; John Whitcomb – doctor în teologie, profesor de Vechiul Testament la Seminarul Teologic Grace. În cartea lor despre Potopul din Geneza, ei demonstrează că Potopul a fost universal, o catastrofă imensă şi care a lăsat în urmă destule dovezi… Ei oferă şi răspunsuri pentru teoria uniformitaristă (conform căreia procesele de transformare pe care le observăm acum ne sunt suficiente pentru a deduce toate schimbările geologice care au avut loc de-a lungul istoriei). Aceasta este una dintre teoriile care au apărut pentru a devaloriza și împuțina dovezile geologice ale Potopului universal. Îmi mențin părerea că există foarte multe dovezi în favoarea Potopului, care sunt prezentate foarte bine în cartea menționată, The Genesis Flood [Potopul din Geneza]. Nu e de competența mea și nu consider că este nevoie să intru în mai multe detalii aici.

Apele au ajuns mari şi au crescut foarte mult pe pământ, şi corabia plutei pe deasupra apelor. Apele au ajuns din ce în ce mai mari şi toţi munţii înalţi, care sunt sub cerul întreg, au fost acoperiţi. Cu cincisprezece coţi s-au înălţat apele deasupra munţilor, care au fost acoperiţi. Şi a pierit orice făptură care se mişca pe pământ, atât păsările, cât şi vitele şi fiarele, tot ce se târa pe pământ şi toţi oamenii. Tot ce răsufla, tot ce avea suflare de duh de viaţă în nări, tot ce era pe pământul uscat a murit. Toate făpturile care erau pe faţa pământului au fost nimicite, de la om până la vite, până la târâtoare şi până la păsările cerului: au fost nimicite de pe pământ. N-a rămas decât Noe şi ce era cu el în corabie. (Gen. 7:18-23)

Pe de altă parte, tot apar și cărţi scrise de pseudo-intelectuali şi pseudo-teologi. Aceştia lansează teorii care susțin de exemplu că Potopul a fost local şi a avut loc în zona văii Tigrului şi a Eufratului. Cu alte cuvinte, Potopul ar fi fost o puternică aversă locală, care a generat un fel de lac imens, şi atât! Cartea The Genesis Flood demontează această teorie. Sper că observaţi că în Scriptură se specifică foarte clar că Potopul a acoperit tot pământul, toți munții. Dumnezeu anunțase că tot pământul va fi acoperit și distrus de ape: (vă reamintesc Gen. 6:13) „Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: „Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul.”

Se pare că omenirea ajunsese să populeze la acea vreme chiar şi America de Nord, și cu siguranță că și fauna era corespunzător reprezentată și activă și ea… nimeni nu cred că ar avea ceva împotriva acestei idei… Dacă susţineţi însă că Potopul nu a fost universal, ci a avut loc doar într-o zonă geografică restrânsă, atunci înseamnă că a mai existat și altcineva, în afară de Noe, de la care să se tragă și să se fi dezvoltat omenirea. Iar Cuvântul lui Dumnezeu nu ne spune că aşa au stat lucrurile! După câte văd, avem de-a face cu o dilemă – deci fie acceptăm Cuvântul lui Dumnezeu, fie îl respingem. Eu înţeleg că dacă încerci să susţii teoria unui potop local, respingi practic Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia menţionează foarte clar că Potopul a fost universal. „Toate făpturile care erau pe faţa pământului au fost nimicite… N-a rămas decât Noe şi ce era cu el în corabie.”

Apele au fost mari pe pământ o sută cincizeci de zile. (Gen. 7:24)

Cu alte cuvinte, aproape o jumătate de an (cam cinci luni), Pământul a fost acoperit de apă.

Cartea pe care am menționat-o mai devreme, The Genesis Flood, lămureşte nu doar că Potopul a fost universal, dar răspunde şi ideilor prezentate de teoria uniformitaristă. Există oameni care susţin că nu a existat o catastrofă precum Potopul. Nu voi intra în detalii sau dezbateri pe această temă; apostolul Petru (2 Petru 3:3–4) ne atenţionează cu privire la astfel de oameni: „…să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: «Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!»“.

Batjocoritorii au fost dintotdeauna uniformitariști, dar nu se poate susţine în acelaşi timp şi această poziţie, şi integritatea Cuvântului lui Dumnezeu. Este foarte important de observat și reținut acest aspect!

Deși ploaia a durat multă vreme, și mult mai multă vreme s-a menținut nivelul înspăimântător al apelor, toate au un final – așa și potopul… Cum am spus, evenimentele ne țin cu sufletul la gură și decurg natural, astfel încât trecerea dintr-un capitol în altul se face pe neobservate… (oricum, textul original nu avea această împărțire pe capitole și versete, care este o operă târzie și-n etape – sec. 13-16. Ele ne sunt de mare folos în identificarea și reținerea mai facilă a unor texte, evenimente, episoade biblice… dar să nu fim mai atenți la capitole și versete decât la ce ne comunică de fapt textul!)

Citim așadar primele 4 versete din capitolul 8:

Dumnezeu Şi-a adus aminte de Noe, de toate vieţuitoarele şi de toate vitele care erau cu el în corabie; şi Dumnezeu a făcut să sufle un vânt pe pământ, şi apele s-au potolit. Izvoarele Adâncului şi stăvilarele cerurilor au fost închise, şi ploaia din cer a fost oprită. Apele au scăzut de pe faţa pământului, scurgându-se şi împuţinându-se, şi, după o sută cincizeci de zile, apele s-au micşorat. În luna a şaptea, în ziua a şaptesprezecea a lunii, corabia s-a oprit pe munţii Ararat. (Gen. 8:1-4)

După relatarea despre pregătirile în vederea Potopului, despre cum a luat amploare şi cum a ajuns la apogeu revărsarea nimicitoare, primim iată și detalii referitoare la liniştirea şi retragerea apelor. Ni se spune că Dumnezeu „Şi-a adus aminte de Noe” – ce frumos! – şi că „a făcut să sufle un vânt pe pământ şi apele s-au potolit”. Acest lucru nu s-a întâmplat peste noapte. A fost nevoie de 150 de zile pentru ca apele să crească şi apoi a durat peste două sute de zile ca totul să se potolească. Asta îmi spune mie că este vorba despre ceva mai mult decât o inundaţie locală, nu credeți?!

Apele au mers scăzând până în luna a zecea. În luna a zecea, în ziua întâi a lunii, s-au văzut vârfurile munţilor. După patruzeci de zile, Noe a deschis fereastra corăbiei pe care o făcuse. (Gen. 8:5-6)

Am putea spune că acesta este începutul sfârşitului Potopului. Observaţi ce face Noe, citim în versetele următoare (7-8):

A dat drumul unui corb care a ieşit, ducându-se şi întorcându-se, până când au secat apele de pe pământ. A dat drumul şi unui porumbel, ca să vadă dacă scăzuseră apele de pe faţa pământului. (Gen. 8:7-8)

De fapt, Noe ajunge să se comporte ca un ornitolog pasionat – urmărind cu atenție traseul celor două păsări folosite ca mesageri, corbul şi porumbelul.

…porumbelul n-a găsit niciun loc ca să-şi pună piciorul şi s-a întors la el în corabie, căci erau ape pe toată faţa pământului. Noe a întins mâna, l-a luat şi l-a băgat la el în corabie. A mai aşteptat alte şapte zile şi iarăşi a dat drumul porumbelului din corabie. Porumbelul s-a întors la el spre seară; şi iată că în ciocul lui era o frunză de măslin ruptă de curând. Noe a cunoscut astfel că apele scăzuseră pe pământ. A mai aşteptat alte şapte zile; şi a dat drumul porumbelului. Dar porumbelul nu s-a mai întors la el. (Gen. 8:9-12)

Consider că ni se prezintă aici, în cap. 8, un mare adevăr spiritual, din relatarea despre corb şi porumbel. După ce Noe a petrecut un an în arcă, a trimis afară un corb… care la un moment dat nu s-a mai întors. Porumbelul în schimb a continuat să revină, ba chiar a adus în cioc o frunză de măslin. Nu ştiu de ce porumbelul şi frunza de măslin au fost dintotdeauna simbolul păcii… poate se consideră că au consfințit păstrarea vieții celor de pe arcă, și apariția primelor semne de viață de pe pământul izbăvit de furia apelor, poate însemna refacerea păcii dintre Dumnezeu și omenire. Personal nu cred că acesta este neapărat mesajul celei de-a doua reveniri a porumbelului. Este sigur însă că, atunci când porumbelul nu s-a mai întors, a fost semnul că judecata se încheiase şi că pacea revenise pe pământ. Bineînţeles că omul care iese din arcă are aceeaşi natură ca toţi descendenţii lui Adam care provocaseră judecata lui Dumnezeu prin Potop. Vom vedea că, de fapt, în om nu se vede nicio îmbunătăţire, nicio schimbare, după Potop…

Iată și lecţia spirituală importantă peste care nu aş vrea pentru nimic în lume să treceţi cu ușurință. Noe este preocupat de „studiul păsărilor”. El trimite corbul din corabie, care la un moment dat nu se mai întoarce. De ce? Pentru că se hrăneşte cu resturi animale. Erau multe animale moarte care pluteau la suprafaţa apei după Potop, şi aceasta constituia hrana pe care o căuta corbul. El nu s-a mai întors la arcă, pentru că se îndrepta spre un ospăţ generos, plus că se simţea foarte bine în aer liber… Că veni vorba, corbul va fi ulterior desemnat și inclus în categoria animalelor necurate.

Porumbelul pe de altă parte este o pasăre curată, după cum reiese şi din Scriptură. Amintiţi-vă că Noe luse în corabie atât animale curate, cât şi animale necurate. Porumbelul s-a întors cu o informaţie. Era un porumbel călător obişnuit. La a doua incursiune – de-acum, Noe era un observator consacrat al păsărilor! – porumbelul aduce dovada că se întrevedea uscatul. A treia oară, porumbelul nu s-a mai întors – iar Noe a ştiut că apele judecăţii se retrăseseră!

Am mai tot spus că marile adevăruri ale Bibliei îşi găsesc originea în cartea Geneza. Biblia învaţă că omul credincios are două naturi: o natură veche şi o natură nouă: „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5:17).

Ce este curat stă alături de ce este necurat. Noi, cei care suntem credincioşi, avem aceste două naturi. Domnul nostru a spus: „Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este duh.” (Ioan 3:6) Şi Pavel scrie: „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.” (Rom. 7:18) Apostolul are în vedere lupta dintre cele două naturi sau firi. Continuă până în zilele noastre să existe o luptă între firea cea veche şi firea cea nouă a credinciosului.

Corbul a ieşit într-o lume aflată sub judecată, dar a găsit un ospăţ în resturile acesteia, în cadavrele animalelor, pentru că el cu aşa ceva se hrănea… Din trupul mort al unui elefant putea organiza un banchet; pentru el ar fi fost un festin de proporţii uriaşe. Corbul s-a tot dus încolo şi încoace, sus-jos, fără încetare. Aceasta este o imagine a firii vechi; firea veche este asemenea corbului aceluia. Firea veche iubeşte lucrurile lumii şi se ospătează cu ele. Acesta este motivul pentru care atât de mulţi oameni rămân să se uite la televizor, duminica, în loc să meargă la biserică. Să nu-mi spuneţi că aveţi o scuză bună pentru asta! Poftele naturii vechi nu sunt o scuză, pentru că nu ar trebui să trăiţi urmând îndemnurile ei.

Porumbelul a ieşit într-o lume aflată sub judecată, dar nu a găsit odihnă, nicio mulţumire, şi s-a întors pe arcă. Porumbelul reprezintă credinciosul din lumea aceasta. Corbul a plecat în lume şi i-a plăcut. Când a găsit un cadavru, probabil s-a gândit că a venit Împărăţia de o mie de ani! Un profesor îmi spunea cândva: „Chestiunea asta cu binele și răul – este relativă!” Avea dreptate, omeneşte vorbind… Dumnezeu este Cel care spune ce este bine şi ce este drept. Ce spune Dumnezeu este bine, nu ce spunea profesorul acela (căruia oricum, multe nu i se păreau greşite!) Dar ce spune Dumnezeu că este greşit chiar este greşit. Credinciosului i se spune: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume… “ (1 Ioan 2:15). Noi trăim astăzi într-o lume judecată. Suntem în lume, dar nu din lume. Trebuie să ne folosim de ea, dar nu să abuzăm de ea. Nu ar trebui să ne îndrăgostim de lume, ci să încercăm să-i câştigăm pe cei pierduţi şi să răspândim Cuvântul lui Dumnezeu. Domnul nostru ne-a spus: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16:15). Să ne ocupăm de lucrul pe care-l avem de făcut aici, pe pământ: să răspândim Cuvântul lui Dumnezeu, acesta este lucrul cel mai important.

Porumbelul a recunoscut în ce fel de lume ajunsese şi nu a găsit un loc de odihnă. A găsit odihnă doar în arcă, iar arca aceasta ni-l prefigurează pe Hristos, dacă vreţi. Îngăduiţi-mi să vă întreb (înainte de a încheia): ce fel de pasăre sunteţi? Corb sau porumbel? Dacă eşti copil al lui Dumnezeu, ai două naturi, dar în care dintre ele trăieşti astăzi? Iubeşti lucrurile lui Dumnezeu sau nu?

Sper să dați răspunsuri în conformitate cu realitatea! Încheiem acum episodul de azi, sper să ne reîntâlnim data viitoare, când vom continua să ne punem întrebări care să ne ajute să aplicăm la noi înșine învățămintele Bibliei! În felul acesta se va vedea că nu atât ce aflăm/cunoaștem contează, cât ce schimbă în noi cele citite!

Bun găsit, dragi prieteni! Sper să fiți tot mai convinși de nevoia de a fi prieteni în primul rând cu Dumnezeu! Iar prietenia Lui este rezervată celor ce se tem de El – adică celor ce pun preț – adică ascultă și împlinesc – Cuvântul Lui. Vă reamintesc, să cunoaștem mai bine acest cuvânt este sarcina pe care ne-o asumăm prin acest serial, care implicit sper să ne ducă mai aproape de Autor – Singurul Dumnezeu adevărat! Sigur, suntem la începutul acestui drum, și mă rog ca să ajungem cu bine la finalul său – care nu este atât punctul terminus al Bibliei, cât postura de copii ai lui Dumnezeu. Deocamdată, cu răbdare, deschidem Scriptura chiar la începutul ei, unde avem relatată CREAREA UNIVERSULUI – care debutează cu una dintre cele mai îndrăznețe și profunde afirmaţii făcute vreodată – şi, tocmai de aceea foarte atacată și în prezent.

La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. (Gen. 1:1)

Cred că acest verset cuprinde tot ce ştim despre actul prin care s-a materializat creaţia în sine, cu excepţia facerii omului şi-a vieţuitoarelor, despre care vom citi puţin mai departe în cartea Geneza. Dar aceasta este relatarea Bibliei despre creaţie, atât a socotit Dumnezeu de cuviință să ne spună, şi trebuie să recunosc că, într-adevăr, este o istorie foarte scurtă.

Mi-aduc aminte de o scurtă întâmplare, povestită de redactorul șef al unui ziar american (Paul Bellamy, de la Cleveland Plain Dealer) – care, în timp ce făcea turul său obişnuit prin birouri, l-a observat pe unul dintre angajaţii săi chinuindu-se să lungească inutil o relatare despre un eveniment, care lui i se părea relativ lipsit de importanţă. Așa că i-a spus reporterului: „Scurtează-l! Până şi istoria creaţiei a fost spusă în Geneza în mai puțin de 300 de cuvinte!” La care însă reporterul ripostă imediat: „Da, dar vă dați seama: dacă s-ar mai fi scris măcar încă vreo două sute de cuvinte, de câte controverse am fi fost scutiţi!”

Nu cred că greșesc foarte tare nici eu dacă spun că, aproape sigur, Dumnezeu ne-a lăsat în mod intenționat o variantă prescurtată a istoriei creației. Așa că pare legitimă întrebarea: Ce a avut El în gând atunci când ne-a lăsat această secţiune anume? Care a fost scopul Autorului aici? Şi-a propus să ne înveţe geologie? Sunt multe dispute şi multe dezacorduri pe această temă. Cu destul timp în urmă, în California, comisia specială însărcinată cu educaţia a decis includerea aşa-numitei teorii biblice a creaţiei în cărţile de ştiinţă. Ca să fiu sincer, nu prea mă încântă acest lucru. Unii ar spune că ar trebui să fiu mulţumit, că este un pas în direcţia bună. Vă voi spune de ce nu sunt fericit. Eu sunt preocupat de caracterul profesorilor care vor preda acest subiect; nu avem destui profesori creştini, cu solide cunoştinţe biblice,în stare să-i înveţe pe alţii despre aceste lucruri. Foarte puţini profesori din sistemul public de învăţământ sunt pregătiţi să predea creaţionism.

Presa a relatat un comentariu al dr. Ralph Girard, profesor de biologie şi decan la Davis, o secţie a Universităţii din California, care afirma că a preda „teoria creaţiei” are tot atâta sens ca a-i învăţa pe copii despre barză. A întrebat dacă un curs despre ştiinţa reproducerii umane ar trebui să menţioneze şi „teoria despre barză”. Interesant este însă că, în timp ce „teoria despre barză” nu apare în Biblie, istoria creaţiei este menţionată foarte clar. Comparaţia acestui profesor nu este deci îndreptăţită, pentru că Biblia se ocupă de chestiunea procreării, şi dac-o citeşti cu atenţie, nu ai cum să rămâi cu ideea că pruncii vin pe lume aduşi de barză! Deci ce spune această persoană nu are legătură cu subiectul, dar scoate la iveală o poziţie foarte ostilă Bibliei. Părerea mea este că profesorul acesta ştie foarte multe pe tema biologiei, însă ştie foarte puţine despre Cuvântul lui Dumnezeu – iar asta reiese foarte clar din felul în care şi-a exprimat poziţia faţă de Biblie.

Problema originilor a provocat controverse mai aprinse, teorii mai extravagante şi dispute mai ample decât oricare alt subiect de discuţie. Ipotezele propuse de oameni duc la o învălmăşeală generală, în care vocea clară a lui Dumnezeu este total ignorată. De fapt, prin presupoziţiile şi afirmaţiile lor categorice, două grupuri aflate la extreme au înceţoşat subiectul şi au tulburat apele înţelegerii acestuia. Un grup este alcătuit din oamenii de ştiinţă aroganţi care pornesc de la premisa majoră că evoluţia (biologică şi filosofică) este literă de lege. Axioma lor de bază are ca punct de plecare „descoperirile sigure ale ştiinţei”, şi ne vom ocupa de aspectul acesta, imediat. Celălalt grup este format din teologi tineri şi la fel de trufași, care şi-au arogat o cunoaştere superioară, în virtutea căreia ne asigură că au descoperit și știu deja cum a creat Dumnezeu toate lucrurile. Ei scriu şi vorbesc sofisticat și greu inteligibil despre vreo teorie iscusită, care împacă ştiinţa cu religia. Privesc cu dispreţ la uriaşii care au prezentat adevărurile Bibliei în trecut, considerându-i nişte pitici în comparaţie cu ei.

Îndrăznesc să afirm că ar fi cât se poate de înţelept pentru ambele grupuri să ia în considerare o afirmaţie făcută de Dumnezeu când i S-a arătat, într-un final, lui Iov. „Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere” (Iov 38:4). Cu alte cuvinte, Dumnezeu îi spune omului: „Vorbeşti despre originile Universului, dar tu nu știi nici cum și când ai venit pe lume, cu-atât mai puțin cum și când am pus Eu temeliile pământului!”

Au fost avansate multe teorii despre începuturile lumii, dar toate pot fi încadrate într-una din două categorii: este vorba fie despre creaţie, fie despre speculaţie. Toate teoriile se potrivesc în această clasificare.

În prezent, teoria evoluţiei este alcătuită și susținută din mai multe perspective diferite. Dar sunt și mulţi oameni de ştiinţă cu o reputaţie solidă, atât din trecut, cât şi din prezent, care resping teoria evoluţiei. Aşadar, nu putem stabili că teoria evoluţiei este un fapt ştiinţific, o afirmaţie certă din categoria „2 + 2 = 4”. Pe de altă parte, avem relatarea despre creaţie din Geneza 1, care trebuie acceptată prin credinţă. Mi se pare foarte interesant faptul că Dumnezeu a lăsat lucrurile așa încât credinţa să fie singura modalitate prin care poate fi acceptată teoria creaţiei. Observaţi ce spune autorul Epistolei către Evrei: „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Pentru că, prin aceasta, cei din vechime au căpătat o bună mărturie. Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.” (Evrei 11:1-3) Persistă și astăzi aceeaşi mare problemă: cum s-a ajuns la ceva din nimic? Singura cale prin care poţi ajunge la un răspuns este fie prin credinţă, fie prin speculaţie, iar speculaţia este cât se poate de neştiinţifică.

În cele ce urmează, vom trece în revistă câteva dintre teoriile legate de origini. Conform unora din ele, trebuie să acceptăm răspunsul ştiinţific. Dar eu nu mă feresc să întreb: care este răspunsul ştiinţific? Despre ce fel de ştiinţă este vorba? În anul 1806, profesorul Lyell afirma că Institutul Francez enumeră nu mai puţin de optzeci de teorii geologice care erau împotriva Scripturilor… Aflați că niciuna dintre aceste teorii nu mai este luată în considerare astăzi!

Moise este agentul uman pe care Dumnezeu l-a folosit pentru a scrie cartea Geneza; personal, cred că el ar zâmbi – dacă nu s-ar mânia! – văzând toată agitaţia prezentă cu privire la istoria creaţiei. Moise nu a scris Geneza cu intenţia de a ne oferi o relatare ştiinţifică despre creaţie! Pavel ne spune clar (în 2 Tim. 3:16-17) care este scopul pentru care ni s-a dat Cuvântul lui Dumnezeu: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”. Scopul Bibliei este acela de a oferi îndrumare pentru neprihănire; Scriptura nu a fost scrisă pentru a ne învăţa geologie sau biologie, a fost scrisă pentru a arăta cum ar trebui să fie relaţia omului cu Dumnezeu, care sunt cerinţele prevăzute de Dumnezeu, ce trebuie să facă un om pentru a fi mântuit. Aţi putea scrie aceste cuvinte ca subtitlu pentru prima parte a Genezei: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?”

Mă întreb: dacă Dumnezeu ar fi oferit o explicaţie ştiinţifică despre creaţie, câţi oameni din vremea lui Moise ar fi înţeles-o? Chiar şi în zilele noastre, câţi oameni ar înţelege așa ceva? Să nu uităm că Biblia nu a fost scrisă doar pentru cei învățați – savanți ori cărturari – ci şi pentru oameni simpli, din toate vremurile şi din toate locurile. Dacă ar fi fost scrisă în jargon ştiinţific, chiar cel desigur rudimentar din vremea lui Moise, cu siguranţă ar fi fost respinsă!

Aşadar, oamenii au propus câteva soluţii cu privire la originea universului.

Una dintre acestea susţine că totul este o iluzie. Ei bine, această teorie contravine cu siguranţă evidențelor realităţii concrete… şi totuşi, se găsesc destui oameni care să o adopte.

Alţii, cred că totul a apărut spontan, din nimic. (Într-un fel, aşa spune şi Biblia, doar că merge mai departe şi afirmă că Dumnezeu a vorbit, a rostit cu autoritate, a poruncit nimicului – şi totul a luat fiinţă… pentru că El a creat totul!)

Un al punct de vedere afirmă că universul nu a avut un început, ci a existat dintotdeauna.

Conform unui al patrulea punct de vedere, universul a fost creat, dar aici apar mai multe explicaţii ale modului în care s-a realizat acest lucru.

Am în faţa mea câteva dintre aceste teorii avansate de oameni de-a lungul istoriei. Dr. Harlow Shapely, fost director al Observatorului Harvard, care susţinea că suntem încă într-o ignoranţă abisală în ceea ce priveşte lumea în care trăim, a făcut următoarea afirmaţie: „Am avansat puțin în domeniul cunoaşterii, am depășit desigur nivelul dobândit de animalele cu o lungă istorie în cadrul unei anumite specii. Sigur, nu ne mai temem de orice scârţâit auzit în întuneric, nici nu mai suntem cu totul superstiţioşi când vine vorba despre cei morţi. În multe ocazii suntem nebunesc de raţionali. Cu toate acestea, cunoaştem cât de mult transcende necunoscutul ceea ce cunoaştem.” Cu alte cuvinte, suntem încă într-un întuneric total, când vine vorba despre originea pământului pe care trăim.

Când i-au fost adresate întrebări pe aceeaşi temă, dr. Loren C. Eiseley, de la Universitatea din Pennsylvania, a dat următorul răspuns: „Ştim tot atât de puţine despre materie şi despre felul în care a apărut, pe cât ştim despre lucrurile spirituale. Prin urmare, cred că este o lipsă de înţelepciune să afirmăm, în situaţia actuală, că una o precede pe cealaltă. Universul pare să se dezvolte pe mai multe niveluri, fără ca vreunul să fie identic cu celălalt. Faptul că omul şi tot ce înseamnă viaţa au evoluat şi au suferit schimbări este de netăgăduit, dar nu ştim ce se află sub aceste manifestări exterioare. Aş dori să pot răspunde la întrebarea dumneavoastră, însă n-ar folosi nimănui să-mi ascund lipsa de cunoaştere sub cuvinte mari.”

Un articol din 1961 afirma că omul este pe punctul de a descoperi misterul originii sale. De atunci, nu am mai auzit nimic nou în această privinţă (afirma John Vernon McGee în 1980).

Vorbind despre evoluţie, biologul Edwin Conklin a afirmat că probabilitatea ca viaţa să apară în urma unui accident este „comparabilă cu posibilitatea ca în urma exploziei dintr-o tipografie să apară în mod spontan un dicţionar complet al unei anumite limbi.” Acest lucru pare neştiinţific, ţinând cont de faptul că este spus de un om de ştiinţă, dar este veridic și probabilistic corect.

Astronomii au sugerat cel puţin trei teorii asupra originii universului, şi cred că este interesant să le menţionăm. Una este cunoscută sub denumirea de teoria „stării stabile”, alta este teoria „big bang”, iar a treia este teoria „universului oscilant”.

Dr. William A. Baum, un om de ştiinţă de la Caltech, spunea într-un discurs prezentat la University of California, Los Angeles, adresat Academiei Naţionale de Ştiinţă, că noile descoperiri tind să respingă teoria „stării stabile”, conform căreia universul a existat dintotdeauna, iar materia nouă este generată continuu. Cu câţiva ani în urmă, aceasta era o teorie general acceptată, însă a apărut o altă teorie cu privire la originea universului. Și s-ar părea că Dr. Baum ar îmbrăţişa teoria „big bang”, conform căreia ceea ce a stat la baza actualei stări de lucruri a fost o explozie cosmică, gigantică, acum miliarde de ani, urmând să mai aibă loc una, probabil, peste zece miliarde de ani. Desigur, n-ar trebui să ne facem prea multe griji în privinţa acesteia, dar este o teorie interesantă apărută în Marea Britanie.

Antropologul Louis Leakey (fiul unui misionar), a descoperit în Africa ceea ce el a numit „veriga lipsă”. Săpăturile la care a participat au scos la iveală un craniu cu dinţi bine dezvoltaţi, l-a numit „spărgătorul de nuci” şi a pretins că făcea parte dintr-un grup de adolescenţi care trăiseră în urmă cu şase sute de mii de ani. Cum au mai fost şi înainte astfel de teorii, şi cum nu s-a mai auzit apoi nimic despre aceste lucruri, bănuiesc că lumea ştiinţifică nu s-a lăsat cucerită de idee.

Mai există şi alte modalităţi prin care oamenii de ştiinţă au încercat să explice originea omului. Dr. Lawrence S. Dillon, profesor de biologie la Colegiul A&M, Texas, susţinea că omul nu este un animal, ci o plantă, care a evoluat din alge marine. Deci poate că i-aţi căutat unde nu trebuie pe strămoşii dumneavoastră! Alţii au căutat în ramurile unui arbore, iar acum ni se spune că ar trebui să fim la plajă, căutându-ne strămoşii printre alge! Orice om de bun simț ar trebui să fie de acord că asemenea speculaţii sunt chiar ridicole!

Am citit, cu mult timp în urmă, un articol într-o revistă laică prestigioasă, în care se afirma: „După secole de dispute încrâncenate pe tema apariţiei vieţii pe Pământ, mult-aşteptatul răspuns pare că se înfiripă ca rezultat al unei frenetice activităţi detectiviste din laboratoarele de pe tot globul.” Ne-am fi aşteptat ca până acum să fi primit un răspuns concret, sau ceva cât de cât încurajator, dar nu se întrevede nimic nici din această direcție.

Conform lui J.V.N. Talmage, printre oamenii de ştiinţă norma era aceasta: „Descoperirile arheologice ale obiectelor culturale preistorice trebuie să fie aranjate, în aşa fel încât produsele cele mai rudimentare să fie datate, întotdeauna, mai timpuriu decât cele de tip «mai avansat», indiferent de locul în care au fost găsite.”

Chiar că ar părea un pic frustrant să găseşti urme de civilizaţii avansate dedesubtul celor care păreau a fi preistorice!

În prezent, sunt avansate şi alte teorii despre începuturile Pământului. Dr. Klaus Mampell din Germania a afirmat că nu vede niciun motiv pentru care provenienţa rasei umane să fie legată mai degrabă de maimuţe, şi nu de canari sau de canguri (?!).

Teoria evoluţionistă prezintă mai multe faze şi perspective diferite. Nu s-a demonstrat niciodată veridicitatea ei. Din nefericire, când este vorba despre falşii oameni de ştiinţă – şi mă gândesc aici la profesorii de azi care predau ştiinţa în şcolile publice – aceştia nu sunt în măsură să ofere o perspectivă corectă pentru că şi lor, în timpul liceului, le-a fost oferit un singur punct de vedere.

Nici măcar oamenii de ştiinţă nu aprobă unanim teoria evoluţiei. Voi reda un citat dintr-o carte a lui G. A. Kerkut, de la Departamentul de Fiziologie şi Biochimie de la Universitatea din Southampton, Marea Britanie. Deşi evoluţionist, iată ce scria în cartea sa, The Implications of Evolution (Implicaţiile evoluţiei):

„Există o teorie care spune că în prezent putem observa cum multe animale în viaţă trec prin schimbări, formându-se specii noi. Aceasta poate fi numită «teoria specială a evoluţiei» şi poate fi demonstrată prin experiment, în unele cazuri. Pe de altă parte, există teoria conform căreia toate formele de viaţă din lume au apărut dintr-o singură sursă care, la rândul ei, îşi are originea într-o formă anorganică. Aceasta poate fi numită «teoria generală a evoluţiei» şi nu există dovezi suficiente care să o susţină şi să permită să fie considerată ceva mai mult decât o ipoteză de lucru.”

Iată ce spune şi botanistul suedez dr. Helibert Nilsson, de asemenea, un evoluţionist:

„Încercările mele de a demonstra evoluţia prin experimente efectuate pe o durată de peste patruzeci de ani au eşuat complet… Cel puţin, nu pot fi acuzat că am pornit de pe poziţia unui anti-evoluţionist convins. (…) Se poate susţine cu fermitate că nici măcar nu este posibil să se contureze o caricatură în baza datelor paleobiologice. Materialul fosil este atât de vast încât a fost posibil să se construiască noi clase și, deci, lipsa seriilor de tranziţie nu poate fi pusă pe seama lipsei materialului. Deficienţele sunt reale și nu vor fi rezolvate niciodată… Ideea evoluţiei se bazează pe o pură credinţă.”

Acum, aş putea spune că omul acesta trece în sfera religiei! Pentru a fi evoluţionist, trebuie să accepţi teoria prin credinţă. Vorbind serios acum, evoluţia este o speculaţie şi, de fapt, aşa a fost mereu. Din nefericire, foarte mulţi au acceptat această teorie ca fiind un fapt dovedit.

———————

Departe de a termina trecerea în revistă a teoriilor despre crearea lumii (pentru care prima propoziție a Bibliei este insuficientă sau desuetă), vă propun să ne oprim aici decamdată, și pentru că am ajuns la capătul intervalului de timp alocat. Cu ajutorul lui Dumnezeu, vom continua pe aceeași temă data viitoare!

Bun rămas!

]]> https://itinerarbiblic.ro/2024/06/11/geneza-11b-itinerar-biblic-episodul-9/feed/ 0 https://itinerarbiblic.ro/2024/04/15/itinerar-biblic-editie-rezumat-episodul-1-vechiul-testament-cartea-lui-dumnezeu-intro-1/ https://itinerarbiblic.ro/2024/04/15/itinerar-biblic-editie-rezumat-episodul-1-vechiul-testament-cartea-lui-dumnezeu-intro-1/#respond Mon, 15 Apr 2024 12:04:33 +0000 https://itinerarbiblic.ro/?p=57  

Fiți bineveniți la startul ediției prescurtate a programului Itinerar Biblic. Ideile principale îi aparțin lui John Vernon McGee și sunt preluate din materialele ce au stat la baza ediției clasice a acestui program (cu episoade de 25 de min.), către care fac trimitere aceste rezumate.

Vă invităm întâi să privim Biblia în ansamblu; de ce este ea o carte unică? Datorită… Autorului… care este – finalmente și esențialmente – Dumnezeu! El a insuflat mesajul și cuvintele celor peste 40 de autori diferiți, care le-au scris de-a lungul unei perioade de aproximativ 1500 de ani!

De ce este Biblia fascinantă? Pentru că – deși majoritatea acestor autori umani n-au știut unii de alții – această colecție de scrieri are o unitate și o coerență absolut excepționale!

Să reținem și că acești scriitori proveneau din toate zonele și domeniile vieții și societății: păstori și regi, cărturari și pescari, oameni educați sau alții fără nicio educație… fiecare cu stilul său – de la cel mai simplu până la cel mai rafinat. Dumnezeu Duhul Sfânt S-a folosit de fiecare, cu putere și precizie, pentru a-Și atinge scopul! Și a făcut lucrul acesta fără să le anuleze personalitatea. El le-a dat libertatea să-și exprime gândurile și sentimentele, având grijă să nu afecteze adevărul și puterea mesajului/Cuvântului divin.

Duhul lui Dumnezeu conferă substanță și coerență Scripturii. Biblia conține exact cuvintele și ideile pe care Dumnezeu a dorit să le transmită. Și asta e de-a dreptul extraordinar în Biblie!

Ea vorbește de fiecare dată oamenilor, indiferent de locul și momentul în care se găsește fiecare. Mesajul ei principal este că Dumnezeu e aproape de noi, ne iubește și vrea să ne binecuvânteze cu iubirea și Cuvântul Său

Pe tot parcursul Bibliei, Dumnezeu precizează mereu că El este Cel care vorbește. De vreo 2500 de ori întâlnim expresii precum: „Zice Domnul” sau „Dumnezeu a zis” sau „Așa vorbește Domnul” – ca să fie clar oricui că El vorbește omului în și prin această Carte.

Biblia este Cartea lui Dumnezeu pentru că ne ajută să înțelegem natura divinității… dar este de asemenea și o carte despre natura umană, și despre ce înseamnă să fii om – de la suferință și suspine, până la dragoste și exuberanță.

Și pentru că este atât divină, cât și umană, Biblia este în măsură să se adreseze oamenilor din orice timp și vreme, și de orice condiție sau stare. Ea te asigură că azi – oricând și oriunde înseamnă asta pentru tine – poți deveni un copil al acestui Dumnezeu binecuvântat, dacă accepți voia Lui redată în Biblie, Cuvântul viu și veșnic – redat într-un limbaj pe care-l poate înțelege oricine, întotdeauna. Iar scopul acestui program este să prezinte Scriptura așa cum este ea, fiecărui om așa cum este el, și acolo unde este…

De-a lungul veacurilor, Biblia a avut o influență extraordinară asupra celor care au influențat lumea noastră. Se spune că un prinț african aflat în vizită în Marea Britanie a rugat-o pe regina Victoria să-i spună care este secretul măreției Angliei. La care regina i-a înmânat o Biblie, spunându-i: „Iată care este mărețul nostru secret!”

Prietene, ce măreție întrevezi tu când asculți cum îți vorbește Dumnezeu prin Cuvântul Său? În ce domenii și-n ce moduri a influențat Biblia – Cuvântul/Cartea lui Dumnezeu – viața ta? Cât de mișcat, de emoționat, de entuziasmat ești, știind că Dumnezeu ți Se adresează prin Scriptură?

Cu speranța că vei da răspunsuri concludente, punem punct acestei scurte prezentări. Pentru detalii și aprofundări, consultă site-ul: itinerarbiblic.ro

Ne găsiți și pe:

YouTube:

Facebook:

Bine-ați revenit la ediția prescurtată a programului bazat pe comentariile biblice ale lui John Vernon McGee.

Vă rog pentru început să vă gândiți: ce i-ați răspunde cuiva care caută, sau vă cere, dovezi că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu?

Să știți că există multe argumente, interne și externe, care atestă asta.

Să începem cu o dovadă obiectivă – modul uimitor în care Biblia a fost protejată și păstrată de-a lungul timpului!

Istoria a reținut o mulțime de împrejurări și de persoane prin care s-a încercat discreditarea, distrugerea, eliminarea pe orice cale a Scripturii! Regi și intelectuali de marcă, dar și oamenii obișnuiți s-au străduit din răsputeri să șteargă de pe fața pământului orice urmă a Bibliei! Și totuși, Cuvântul lui Dumnezeu a rezistat, și există, și continuă să transforme viețile multora!

Domnul Isus a spus răspicat: „câtă vreme nu vor trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” (Matei 5:18)

În ciuda atacurilor nenumărate și neîncetate, Biblia a rămas cea mai căutată și cea mai citită carte din lume – an după an! Pentru că Dumnezeu Însuși Se ocupă să-Și păstreze Cuvântul, și nu vreun om!

Următoarea dovadă ne parvine… de sub pământ! Arheologii au scos la iveală o sumedenie de dovezi, mai mari sau mai mici, că Biblia este adevărată. Descoperirile în urma săpăturilor din ultimele secole atestă autenticitatea relatărilor biblice!

De exemplu, există dovezi arheologice care confirmă că prăbușirea zidurilor Ierihonului a avut loc așa cum este redată în cartea lui Iosua. Iar manuscrisele de la Marea Moartă atestă și ele adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.

De fapt arheologia dovedește în mod copleșitor că evenimentele înregistrate în Scripturi sunt cu totul autentice!

Și pe măsură ce se înmulțesc dovezile din trecut, să nu le ignorăm pe cele ce vin dinspre viitor… Adică multitudinea de exemple de profeții biblice împlinite! De pildă, sunt peste 300 de profeții despre Întruparea lui Isus Hristos, nașterea Sa din fecioară, jertfa Lui pe cruce… Și multe altele asemenea, care au fost prorocite – și s-au împlinit!

Un exemplu izbitor are de-a face cu un detaliu din pătimirea lui Hristos pe cruce; în Psalmul 69:21 scrie „când mi-e sete, îmi dau să beau oţet.” Cuvinte împlinite în Evanghelia lui Ioan: „Isus, care ştia că acum totul s-a sfârşit, ca să împlinească Scriptura, a zis: „Mi-e sete!”… Ostaşii au pus într-o ramură de isop un burete plin cu oţet şi I l-au dus la gură…” (Ioan 19:28-29) Este doar una dintre numeroasele profeții împlinite la prima venire a lui Hristos. Dar în Cuvântul lui Dumnezeu există numeroase astfel de profeții, care au fost nu doar împlinite, ci împlinite literal!

Vă rog să rețineți două modalități concrete de a proba autenticitatea Cuvântului lui Dumnezeu.

Prima este viețile transformate ale credincioșilor. Putem vedea puterea Cuvântului lui Dumnezeu în viețile bărbaților și femeilor din jurul nostru.

Biblia vă poate transforma inima și mintea, poate face făpturi noi din fiecare – astfel încât să trăiți vieți rodnice, și să faceți fapte vrednice de pocăința voastră, strângând comori cerești pentru veșnicie.

O altă dovadă este lucrarea Duhului Sfânt, care face Cuvântul lui Dumnezeu real, valabil și valoros în mintea, inima și viața fiecăruia care-l primește.

Dragi prieteni, cu adevărat, Duhul lui Dumnezeu dezvăluie prin Cuvântul Său, nu doar gândurile lui Dumnezeu, ci și starea omului, calea mântuirii, pierzarea păcătoșilor și fericirea credincioșilor.

Biblia este trusa vitală pentru călătoria vieții – ea conține harta vrednică de crezare cu drumul spre țintă, dar și lumină pentru a te direcționa, hrană pentru a te susține și mângâiere pentru a te încuraja.

Las-o să-ți umple mintea, să-ți stăpânească inima, să-ți ghideze pașii! Citește-o pentru a fi înțelept. Crede-o pentru a fi mântuit. Practic-o pentru a fi sfânt.

Aici se încheie al doilea episod al acestei variante a programului Itinerar biblic. Pentru învățături suplimentare și aprofundate, accesați itinerarbiblic.ro